[1] (Către mai marele cîntăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core.) Ascultaţi lucrul acesta, toate popoarele, luaţi aminte, toţi locuitorii lumii:
[2] mici şi mari, bogaţi şi săraci!
[3] Gura mea va vorbi cuvinte înţelepte, şi inima mea are gînduri pline de judecată.
[4] Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sînt însuflate, îmi încep cîntarea în sunetul arfei.
[5] Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, cînd mă înconjoară nelegiuirea protivnicilor mei?
[6] Ei se încred în avuţiile lor, şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare.
[7] Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării.
[8] Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată.
[9] Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormîntul.
[10] Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor, nebunul şi prostul deopotrivă pier, şi lasă altora avuţiile lor.
[11] Ei îşi închipuiesc că vecinice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac, ei, cari dau numele lor la ţări întregi.
[12] Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele cari se taie.
[13] Iată ce soartă au ei, cei plini de atîta încredere, precum şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. -
[14] Sînt duşi ca o turmă în locuinţa morţilor, îi paşte moartea, şi în curînd oamenii fără prihană îi calcă în picioare: li se duce frumuseţa, şi locuinţa morţilor le este locaşul.
[15] Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor, căci mă va lua supt ocrotirea Lui. -
[16] Nu te teme cînd se îmbogăţeşte cineva, şi cînd i se înmulţesc vistieriile casei;
[17] căci nu ia nimic cu el cînd moare: vistieriile lui nu se pogoară după el.
[18] Să se tot creadă omul fericit în viaţă, să se tot laude cu bucuriile pe cari şi le face,
[19] căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge, şi nu va mai vedea lumina niciodată.
[20] Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe cari le tai.