[1] Şi acum!... Am ajuns de rîsul celor mai tineri de cît mine, pe ai căror părinţi nu -i socoteam vrednici să -i pun printre cînii turmei mele.
[2] Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţă?
[3] Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.
[4] Smulg ierburile sălbatice de lîngă copăcei, şi n'au ca pîne de cît rădăcina de bucsau.
[5] Sînt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.
[6] Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pămîntului şi în stînci.
[7] Urlă printre stufişuri, şi se adună supt mărăcini.
[8] Fiinţe mîrşave şi dispreţuite, -sînt izgoniţi din ţară.
[9] Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.
[10] Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.
[11] Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frîu înaintea mea.
[12] Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă peardă.
[13] Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.
[14] Ca printr'o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc supt pocnetul dărîmăturilor.
[15] Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea.
[16] Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m'au apucat zilele suferinţei.
[17] Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.
[18] De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.
[19] Dumnezeu m'a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărîna şi cenuşa.
[20] Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.
[21] Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mînii Tale.
[22] Mă ridici, îmi dai drumul pe vînt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.
[23] Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întîlnesc toţi cei vii.
[24] Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mînile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?
[25] Nu plîngeam eu pe cel amărît? N'avea inima mea milă de cel lipsit?
[26] Mă aşteptam la fericire, şi cînd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi cînd colo, a venit întunerecul.
[27] Îmi ferb măruntaiele fără încetare, m'au apucat zilele de durere.
[28] Umblu înegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare, şi strig ajutor.
[29] Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.
[30] Pielea mi se înegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă.
[31] Arfa mea s'a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.