[1] Pentruce nu păzeşte Cel Atotputernic vremurile de judecată, şi dece nu văd ceice -L cunosc zilele Lui de pedeapsă?
[2] Sînt unii cari mută hotarele, fură turmele, şi le pasc;
[3] iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei;
[4] îmbrîncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă.
[5] Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană, şi în pustie trebuie să caute pînea pentru copiii lor.
[6] Taie nutreţul care a mai rămas pe cîmp, culeg ciorchinele rămase pe urma culegătorilor în via celui nelegiuit.
[7] Îi apucă noaptea în umezeală, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului.
[8] Îi pătrunde ploaia munţilor, şi, neavînd alt adăpost, se ghemuiesc lîngă stînci.
[9] Aceia smulg pe orfan dela ţîţă, iau zălog tot ce are săracul.
[10] Şi săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte, strîng snopii şi -s flămînzi;
[11] în grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul, şi le este sete;
[12] în cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigă... Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii!
[13] Alţii sînt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei.
[14] Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură.
[15] Ochiul preacurvarului pîndeşte amurgul:,Nimeni nu mă va vedea,` zice el, şi îşi pune o măhramă pe faţă.
[16] Noaptea sparg casele, ziua stau închişi; se tem de lumină.
[17] Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii, şi cînd o văd, simt toate spaimele morţii.
[18] Dar nelegiuitul alunecă uşor pe faţa apelor, pe pămînt n'are decît o parte blestemată, şi niciodată n'apucă pe drumul celor vii!
[19] Cum sorb seceta şi căldura apele zăpezii, aşa înghite locuinţa morţilor pe cei ce păcătuiesc.
[20] Pîntecele mamei îl uită, viermii se ospătează cu el, nimeni nu-şi mai aduce aminte de el! Nelegiuitul este sfărîmat ca un copac,
[21] el, care pradă pe femeia stearpă şi fără copii, el care nu face nici un bine văduvei!...
[22] Şi totuş, Dumnezeu prin puterea Lui lungeşte zilele celor sîlnici, şi iată -i în picioare cînd nu mai trăgeau nădejde de viaţă;
[23] El le dă linişte şi încredere, are privirile îndreptate spre căile lor.
[24] S'au ridicat; şi într'o clipă nu mai sînt, cad, mor ca toţi oamenii, sînt tăiaţi ca spicele coapte.
[25] Nu este aşa? Cine mă va dovedi de minciună, cine-mi va nimici cuvintele mele?``