[1] Căci urechea care mă auzea mă fericea şi ochiul care mă vedea îmi dădea mare mărturie.
[2] Fiindcă scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor şi pe orfanul fără sprijin.
[3] Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei.
[4] Mă îmbrăcam întru dreptate, ca într-un veşmânt şi judecata mea cea dreaptă era mantia mea şi turbanul meu.
[5] Eram ochii celui orb şi piciorul celui şchiop;
[6] Eram tatăl celor neputincioşi şi cercetam cu sârguinţă pricinile care îmi erau necunoscute.
[7] Sfărâmam fălcile nelegiuitului şi smulgeam prada din dinţii lui.
[8] Şi îmi ziceam: Voi adormi în cuibul meu şi ca pasărea Phoenix voi înmulţi zilele mele.
[9] Rădăcina mea se va răsfira pe lângă apă şi roua se va lăsa, noaptea, peste ramurile mele.
[10] Slava mea va întineri neîncetat şi arcul meu se va înnoi în mâna mea.
[11] Oamenii mă ascultau şi stăteau fără grai şi aşteptau să audă sfatul meu.
[12] După ce le vorbeam eu, ei nu mai spuneau nimic şi cuvântul meu cădea asupra lor picătură cu picătură.
[13] Mă aşteptau precum aştepţi ploaia şi căscau gura lor, ca pentru bura de primăvară.
[14] Dacă le surâdeam, nu-şi credeau ochilor şi surâsul meu nu-l lăsau să se piardă.
[15] Le arătam care este dreapta cale şi stăteam mereu în fruntea lor, stăteam ca un împărat, între ostaşii săi şi, oriunde-i duceam, ei veneau după mine.
[16] Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele.
[17] Ce aş fi făcut cu puterea braţelor lor, odată ce vlaga lor se dusese toată?
[18] Din pricina sărăciei şi a foametei înspăimântătoare, ei mânţcau rădăcini din locuri uscate şi mama lor era câmpia pustie şi jalnică.
[19] Ei culegeau ierburi de prin mărăcini şi pâinea lor era rădăcina de ienupăr.
[20] Erau goniţi din mijlocul oamenilor şi după ei lumea urla ca după nişte hoţi.
[21] Drept aceea, au ajuns să se aciueze pe marginea şuvoaielor, prin găurile pământului şi prin văgăunile stâncilor.
[22] Zbiară prin hăţişuri, stau grămadă pe sub scaieţi.
[23] Neam de oameni ticăloşi, neam de oameni fără nume, ei erau gunoaiele pe care le arunci din ţară!
[24] şi astăzi, iată că sunt cântecul lor, am ajuns basmul lor.
[25] Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor!
[26] Cel ce şi-a deznodat ştreangul robiei mă asupreşte şi tot aşa cel ce şi-a scos zăbalele din gură.
[27] În dreapta mea se ridică martori potrivnici mie, în cursa lor au prins picioarele mele şi şi-au croit drumuri împotrivă-mi.
[28] Au dărâmat poteca mea, cu gând ca să mă piardă, ei se suie încoace şi nimeni nu le este stavilă.
[29] Ca printr-o spărtură largă, ei dau iureş şi în dărâmături se tăvălesc.
[30] Mulţimea spaimelor s-a întors asupra mea, slava mea au gonit-o ca vântul şi izbăvirea mea a trecut ca un nor.
[31] Şi acum sufletul meu se topeşte în mine, zile de amărăciune mă cuprind.
[32] Noaptea oasele mele sunt ca sfredelite şi nervii mei nu ştiu de odihnă.
[33] Cu o putere năpraznică, Dumnezeu mă tine de haină şi mă strânge de gât ca gulerul cămăşii.
[34] Mi-a dat brânci în noroi şi am ajuns să fiu la fel cu praful şi cu cenuşa.
[35] Strig către Tine şi nu-mi răspunzi, stau în picioare şi Tu nu mă vezi.