[1] Dar pe când vorbeau ei poporului, s-au năpustit preoţii şi comandantul gărzii Templului şi saducheii,
[2] mâniaţi că învăţau poporul şi că vesteau că există, în Iisus, înviere din morţi.
[3] Au pus mâna pe ei şi i-au închis până a doua zi, pentru că era deja seară.
[4] Însă mulţi dintre cei care ascultaseră cuvântul au crezut şi numărul lor s-a ridicat la aproape cinci mii de bărbaţi.
[5] A doua zi s-au adunat conducătorii şi bătrânii şi toţi învăţaţii din Ierusalim
[6] şi Anna, marele preot, Caiafa, Ioan şi Alexandru şi toţi câţi erau din neamul marilor preoţi.
[7] I-au pus în mijlocul lor, în picioare, şi au început să-i întrebe „Cu ce putere şi în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?”
[8] Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis „Conducători şi bătrâni ai poporului,
[9] dacă astăzi suntem judecaţi pentru ajutorul dat unui om bolnav şi pentru felul în care a fost vindecat,
[10] atunci să ştiţi, voi toţi şi întreg poporul lui Israel, că în numele lui Iisus Hristos, Nazarineanul, pe care voi l-aţi răstignit, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi, stă omul acesta sănătos în faţa voastră!
[11] El este piatra neluată în seamă de voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului!
[12] Şi în nimeni altul nu este mântuirea, nici nu este sub cer vreun alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi!”
[13] Văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni simpli, fără carte, ei s-au mirat şi au înţeles că fuseseră cu Iisus.
[14] Dar vedeau cum stătea împreună cu ei omul care fusese vindecat şi nu aveau ce să le zică împotrivă.
[15] Le-au poruncit, atunci, să iasă afară din sinedriu şi s-au sfătuit între ei
[16] zicând: „Ce să le facem acestor oameni? E limpede că prin ei s-a făcut un semn nemaivăzut, cunoscut de toţi locuitorii Ierusalimului, şi noi nu putem tăgădui aceasta.
[17] Dar, ca să nu se răspândească mai tare vestea în popor, să-i ameninţăm să nu mai vorbească nimănui despre numele acesta!”
[18] Şi chemându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească, nici să nu mai înveţe pe cineva despre numele lui Iisus.
[19] Însă Petru şi Ioan le-au răspuns: „Este drept în faţa lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Judecaţi şi voi!
[20] Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit.”
[21] Ei i-au ameninţat din nou şi, negăsind cum să-i pedepsească, i-au eliberat din cauza poporului, pentru că toţi îl slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate.
[22] Omul asupra căruia se făcuse acest semn al vindecării era în vârstă de peste patruzeci de ani.
[23] După ce au fost eliberaţi, Ioan şi Petru s-au dus la ai lor şi le-au spus toate cele zise de marii preoţi şi de bătrâni.
[24] Iar ei, după ce i-au ascultat, au început să se roage într-un cuget şi au spus: „Stăpâne, Tu, Cel ce ai creat cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele,
[25] Tu, care ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, slujitorul tău: De ce s-au întărâtat neamurile, şi popoarele au întocmit planuri deşarte?
[26] S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au strâns laolaltă împotriva Domnului şi a Unsului său.
[27] Cu-adevărat, s-au strâns în cetatea aceasta împotriva Fiului tău cel Sfânt, Iisus, pe care l-ai uns, Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu neamurile şi mulţimile lui Israel,
[28] ca să împlinească tot ceea ce mâna ta şi sfatul tău au hotărât mai dinainte să se întâmple.
[29] Acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor tăi să vorbească cuvântul tău cu toată îndrăzneala,
[30] şi întinde-ţi mâna să se facă vindecări şi semne şi minuni prin numele Fiului tău cel Sfânt, Iisus!”
[31] Şi, în timp ce se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi au fost umpluţi toţi de Duhul Sfânt şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.
[32] Mulţimea celor ce crezuseră era o singură inimă şi un singur cuget şi nimeni nu zicea că averile lui sunt doar pentru sine, ci le aveau pe toate în comun.
[33] Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Iisus şi peste toţi era mult har.
[34] Nimeni dintre ei nu ducea lipsă de nimic, iar cei ce aveau pământuri sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute
[35] şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi fiecăruia i se dădea după cum avea nevoie.
[36] La fel şi Iosif, numit de apostoli Barnaba, adică „fiul mângâierii”, un levit născut în Cipru,
[37] avea un ogor pe care l-a vândut, iar banii i-a adus şi i-a pus la picioarele apostolilor.