[1] Desigur El vă va osândi dacă în ascuns vreţi să fiţi părtinitori cu El.
[2] Măreţia Lui oare nu vă înfricoşează şi groaza Lui nu va cădea oare peste voi?
[3] Rostirile voastre au tăria cenuşei. Răspunsurile voastre se prefac în noroi.
[4] Închideţi gura în faţa mea şi eu voi vorbi, orice ar fi să se întâmple.
[5] Drept aceea îmi voi lua în dinţi carnea mea şi viaţa mea o pun în mâna mea.
[6] Dacă o fi să mă ucidă, nu voi tremura, dar voi descurca în faţa Sa firele pricinei mele,
[7] Şi chiar aceasta îmi va fi mie izbândă, fiindcă un nelegiuit nu se înfăţişează înaintea Lui.
[8] Ascultaţi cu luare-aminte cuvintele mele şi ceea ce vă voi spune să vă rămână în urechi.
[9] Iată am pus la cale o judecată, şi ştiu că eu sunt cel ce am dreptate.
[10] Are cineva ceva de spus împotriva mea? Atunci voi amuţi degrabă şi voi aştepta moartea.
[11] Numai scuteşte-mă de două lucruri, şi nu mă voi ascunde de faţa Ta.
[12] Depărtează mâna Ta de deasupră-mi şi nu mă mai tulbura cu groaza Ta.
[13] Apoi cheamă-mă şi eu iţi voi răspunde, sau lasă-mă să vorbesc eu şi Tu să-mi dai răspuns.
[14] Câte greşeli şi câte păcate am făcut? Dă-mi pe faţă călcarea mea de lege şi păcatul meu.
[15] De ce ascunzi faţa Ta şi mă iei drept un duşman al Tău?
[16] Vrei oare, să înspăimânţi o frunză pe care o bate vântul? Vrei să Te îndârjeşti împotriva unui pai uscat?
[17] De ce să scrii împotriva mea aceste hotărâri amare? De ce să-mi scoţi ochii cu greşelile tinereţii?
[18] De ce să-mi vâri picioarele în butuci şi să pândeşti toţi paşii mei şi toate urmele mele?
[19] Când Tu ştii că trupul meu se nimiceşte ca un putregai şi ca o haină mâncată de molii!
[20] Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri.
[21] Ca şi floarea, el creşte şi se veştejeşte şi ca umbra el fuge şi e fără durată.
[22] Şi asupra lui priveşti şi pe mine Tu mă sileşti să vin la judecată cu Tine.
[23] Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!
[24] Deoarece zilele lui sunt măsurate şi ştii socoteala lunilor lui şi i-ai pus un hotar peste care nu va trece.
[25] Întoarce-ţi privirea de la el, ca să aibă puţin răgaz, să se poată bucura ca simbriaşul la sfârşitul zilei (de muncă).
[26] Un copac, de pildă, tot are nădejde, căci dacă-l tai, el creşte din nou şi vlăstarii nu-i vor lipsi.
[27] Dacă rădăcina lui îmbătrâneşte în pământ şi dacă trunchiul lui putrezeşte,
[28] Când dă de apă înverzeşte din nou şi se acoperă cu ramuri ca şi cum ar fi atunci sădit.
[29] Dar omul când moare rămâne nimicit; când omul îşi dă sufletul, unde mai este el?
[30] Apele mărilor pot să dispară, fluviile pot să scadă şi să sece.
[31] La fel şi omul se culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul lui.