[1] De aceea, lăsând deoparte începuturile învăţăturii despre Hristos, să ne îndreptăm spre maturitate, fără să mai punem iarăşi temelia pocăinţei pentru faptele moarte şi temelia credinţei în Dumnezeu,
[2] a învăţăturii despre botezuri şi despre punerea mâinilor sau despre învierea morţilor şi judecata veşnică.
[3] Şi aşa vom face, dacă ne va îngădui Dumnezeu.
[4] Căci cei care au fost luminaţi mai înainte, care au gustat darul din cer şi au devenit părtaşi ai Duhului Sfânt,
[5] care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor
[6] – şi totuşi au căzut – nu mai pot fi înnoiţi spre pocăinţă, fiindcă ei înşişi îl răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi îl dau să fie batjocorit.
[7] Căci dacă un ogor, adăpat de ploaia care cade adesea pe el, dă naştere unei plante folositoare agricultorului, el primeşte binecuvântare din partea lui Dumnezeu;
[8] dar dacă aduce spini şi mărăcini, este nevrednic şi aproape blestemat, iar sfârşitul său va fi focul.
[9] Cu privire la voi însă, preaiubiţilor, chiar dacă vorbim astfel, noi credem lucruri mai bune şi aducătoare de mântuire.
[10] Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care o arătaţi în numele lui, ca unii care i-aţi slujit pe sfinţi şi încă îi slujiţi.
[11] Dorim însă ca fiecare dintre voi să arate acelaşi zel faţă de împlinirea nădejdii, până la sfârşit,
[12] ca să nu deveniţi leneşi, ci să-i urmaţi pe cei care moştenesc făgăduinţele prin credinţă şi îndelungă răbdare.
[13] Pentru că Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam şi, de vreme ce nu putea jura pe cineva mai mare, s-a jurat pe sine,
[14] zicând: Te voi binecuvânta pe deplin şi te voi înmulţi nespus de mult.
[15] Şi aşa, cu îndelungă răbdare, Avraam a căpătat făgăduinţa.
[16] Pentru că oamenii jură pe cineva mai mare şi pentru ei jurământul este o garanţie care pune capăt oricărei neînţelegeri.
[17] La fel şi Dumnezeu, vrând să arate şi mai limpede moştenitorilor făgăduinţei că hotărârea lui este una de nestrămutat, a întărit-o cu un jurământ,
[18] aşa încât, prin două lucruri de neschimbat, pentru că este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, să avem o încurajare puternică noi, cei care am scăpat, ca să ne ţinem de nădejdea pusă înaintea noastră.
[19] Ea ne este o ancoră a sufletului, sigură şi de nezdruncinat, care pătrunde dincolo de perdea,
[20] în locul unde Iisus, înainte-mergătorul nostru, a intrat pentru noi, fiind mare preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.